Poveștile au fost întotdeauna o bună cale de a afla și învăța, de a lega prietenii și de a ne aduce împreună. Citiți acum o poveste din prezent și totusi o poveste de demult, a multor oameni și din multe timpuri, despre fapte de viață și istorii de la graniță.
Aflați ce au in comun refugiatii din România de astăzi si Ovidiu, faimosul poet roman, exilat la malul Marii Negre acum 2000 de ani.
POETUL ROMAN OVIDIU, REFUGIATUL DIN CONSTANȚA
de Christian Elia
Fiecare refugiat, fiecare solicitant de azil, din Europa și din întreaga lume, aduce cu sine și propria poveste de viață. Fiecare poveste este diferită, dar toate au același fir narativ dureros, al plecării forțate de acasă.
Astăzi, ca și acum 2000 de ani, exilul este o cicatrice care îi marchează pe cei care îl experimentează. În orașul Constanța, la malul Mării Negre, se află statuia unui mare poet roman, Publius Ovidio Nasone. Cum a ajuns această statuie, să fie atât de departe de Roma? Haideți să aflăm povestea acestuia.
Acum 2000 de ani, Ovidiu a fost exilat din Roma, de către împăratul roman Augustus, în cetatea Tomis, Constanța de astăzi, unde și-a trăit restul vieții, nemaiavând șansa să își revadă vreodată familia, prietenii și patria. Motivele exilului și considerentele legale sunt și astăzi învăluite de mister, iar povestea lui Ovidiu și procesul exilării (relegatio în latină așa cum se numea în Roma antică), sunt încă dezbătute.
Potrivit unor surse, un presupus motiv ar fi fost tonul libertarian folosit în poeziile sale, care s-ar fi adus atingere principiilor sociale pe care împăratul Augustus le promova prin conducerea sa. În poeziile sale, Ovidio vorbea liber despre dragoste, rolul femeilor în societate, relația dintre bărbați și femei, și religie. Aceste idei ar fi lezat principiile împăratului, care reprezenta figura politică și religioasă a vremii, acesta simțindu-se amenințat de faima și popularitatea poetului, în special din rândul tinerilor din Roma de acum 2000 de ani.
De aceea, poetul a trebuit să părăsească Roma și s-a oprit în orașul de la Marea Neagră. În poeziile scrise în timpul exilului, Ovidiu ne vorbește despre motivele exilului fără a le spune exact iar durerea, tristețea și dorul de patria aflată atât de departe reies din toate versurile sale. În zilele noastre, Constanța îl omagiază pe poet, aici fiind ridicată o statuie în centrul vechi al orașului, iar arta sa a rămas nemuritoare în toată lumea. Ovidiu, la fel ca statuia sa, ne relatează o poveste dureroasă astăzi ca și acum 2000 de ani: cea a exilaților.
Privind statuia lui Ovidiu, ne putem gândi și imagina cum este viața celor care fug din calea războiului, din țări precum Libia, Siria, Afganistan și altele. Câți dintre ei sunt artiști, cărora, cel mai probabil, în situații de violență și de conflict, sau din cauza cenzurii unui regim fără libertate, li se refuză șansa de a se exprima liber? Câți dintre ei, cum a fost și Ovidiu, plătesc prețul pentru curajul de a vorbi liber, știind că se pun în pericol din cauza celor de la putere?
De fiecare dată atunci când o persoană fuge pentru a ajunge în Europa sau în altă parte căutând refugiu și protecție, nu avem de unde să știm ce poveri poartă și din calea a ce persecuții au fugit. Tocmai de aceea, și din multe alte motive, este important ca fiecare să își poată spune povestea și să primească sprijin.
Statuia lui Ovidiu este un loc unde putem reflecta asupra granițelor Europei și asupra frontierelor în general. Versurile și cuvintele sale exprimă durerea cu privire la condiția exilului, cuvinte omagiate astăzi în întreaga lume ca fiind cele ale unui mare poet, au fost ieri cuvintele neauzite ale unui om exilat de puterile de la acea vreme.
Această statuie ne amintește că mulți oameni sunt forțați să își părăsească casa și țara natală, neavând alternative. Și chiar și atunci când reușesc să scape, să ajungă pe un teritoriu relativ sigur, păstrează acea cicatrice a exilului, la care nu ar trebui să adăugăm și cicatricea respingerii și a urii.
